“Semnificaţii istorice pentru azi” – 26 martie!

1642: Filosoful englez Thomas Hobbes, partizan al Stuartilor si refugiat in Franta din 1640, a publicat cartea „Du citoyen”/”Despre cetatean”.

1808: Carol al IV-lea al Spaniei a abdicat in favoarea fiului sau, Ferdinand al VII-lea.

1812: Un cutremur a distrus Caracas (Venezuela).

1881: Domnitorul Carol I al Principatelor Romane a fost proclamat primul rege al Romaniei.
Carol I, primul rege al României a avut cea mai lungă domnie din istoria ţării. Neamţul care a domnit 48 de ani peste români a intrat în România deghizat şi cu un paşaport fals. Carol I a fost regele sub care România şi-a dobândit Independenţa, a câştigat Dobrogea şi Cadrilaterul. O personalitate rece şi calculată, un militar neamţ riguros, aşa este descris Carol I de istoricii vremii.

”Totul pentru ţară. Nimic pentru mine”, a fost crezul după care regele Carol I a condus România vreme de 48 de ani, având cea mai lungă domnie din istoria ţării. De numele primului rege pe care l-a avut România mare se leagă câştigarea Independenţei de stat, adoptarea primei Constituţii, făurirea statului modern român, dar şi construirea podului Anghel Saligny de la Cernavodă sau construirea primilor kilometri de cale ferată din România. Tenacitatea, sobrietatea şi rigoarea cu care a condus România vreme de aproape cinci decenii, i-au atras lui Carol porecla de ”Regele de oţel”.

După abdicarea lui Cuza, salvarea României a fost alegerea unui principe străin în fruntea ţării, care să conducă patria sub protecţia marilor naţiuni europene. Carol nu a fost însă prima variantă de rege pentru România, ci Filip al Belgiei, conte de Flandra. Acesta a fost numele ales, în urma consultării lui I.C. Brătianu, ilustru politician al vremi şi artizan al instituirii monarhiei, cu Napoleon al III-lea.

Contele de Flandra a refuzat însă oferta venită din partea delegaţiei române. A doua variantă propusă, tot la curtea lui Napoleon al III-lea de la Paris, a fost numele unui principe german: Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen Tot Brătianu a fost cel care a mers la Dusseldorf pentru a curta principele neamţ. Pus în faţa propunerii de conduce un stat complet străin, pricipele Carol nu a refuzat. A acceptat să vină în România urmând sfatul cancelarului Bismarck care i-ar fi spus: „De ce să nu încerci? Dacă reuşeşti, cu atât mai bine pentru tine! Dacă eşuezi, o sa te întorci cu amintiri interesante”.

Cine era principele destinat să fie regele României

În 1866 când Brătianu făcea demersuri pentru aducerea unui rege străin pe tronul românesc, Carol avea 27 de ani şi era un militar de succes. Se născuse în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinţ Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al principesei Josephine, fusese şcolit la Dresda şi mai apoi la şcoala de cadeţi din Munchen. În 1857 era locotenent secund în suita unui regiment de artilerie. Participase ca voluntar în armata Prusiei. În 1866, avea grad de căpitan.

După ce a acceptat oferta venită din partea statului român, Carol a venit în România deghizat şi cu un paşaport fals. Din cauza conflictului existent între ţara sa şi Austria, tânărul principe a fost nevoit să călătorească spre România cu numele de Karl Hettingen care, oficial, se îndrepta spre Odesa în interes de afaceri. Pe 6 mai 1866, principele a sosit la Baziaş unde s-a întâlnit cu Ion C. Brătianu. Cei doi au călătorit separat pe un vapor, la clasa a II-a fără a schimba o vorbă, pentru a nu isca suspiciuni.

A intrat în ţara pe care avea să o conducă vreme de 48 de ani pe la Drobeta Turnu Severin. Calea lui Carol spre Bucureşti, rămasă în istorie drept ”drumul lui Carol” a însemnat un traseul prin Horezu, Râmnicu Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte. A intrat în Bucureşti pe 10 mai 1866 pe la podul Mogoşoaiei, întâmpinat de primarul Bucureştiullui, Dimitrie C Brătianu care i-a înmânat cheile oraşului.În aceeaşi zi a depus jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropolie: ”Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”.

„Jur!” a fost primul cuvând rostit în limba română de principele Carol. În momentul depunerii jurământului, tânărul domn a mai spus: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român! Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”.

Prima Constituţie

Imediat după instalarea sa pe tron ca domn al ţării, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri, condus de Lascăr Catargiu. Prima misiune a fost elaborarea unei noi Constituţii care să facă din România un stat democratic şi constituţional. Noua lege fundamentală şi prima Constituţie a României a fost promulgată de domnitor pe 1 iulie 1866. Elaborată după model belgian, prima Constituţie a României proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat. România devenea astfel o monarhie constituţională.

La un pas de abdicare

Primii ani de domniei ai tânărului principe străin n-au fost scutiţi de probleme. Domnitorul Carol venise într-o Românie cu o viaţă politică agitată, pe un fond de instabilitate guvernamentală, din cauza luptelor din conservatori şi liberali. De la venirea lui, mai 1866, până în martie 1871, România a schimbat nu mai puţin de 10 guverne şi au avut loc peste 30 de remanieri. Ca să stârpească duşmănia dintre partide despre care Carol credea că ”domnesc” cu adevărat în România, domnitorul a vrut să modifice Constituţia pentru a-şi lărgi prerogativele şi a restrânge anumite libertăţi guvernului. În faţa opoziţiei întâmpinate în problema modificării Constituţiei din partea noului Guvern condus de Ion Ghica în 1870, Carol a ameninţat cu abdicarea.

La data 15 ianuarie 1871, în ziarul Augusburger Allgemeine Zeitung” apărea o scrisoare semnată de domnitor şi trimisă unui prieten fictiv Auerbach. Scrisoarea a fost reprodusă şi în presa românească. Carol îşi exprima dorinţa de a se întoarce în scumpa lui patrie, considerând că în cei cinci ani de domnie din România nu a putut aduce decât prea puţine servicii acestei ţări pentru că partidele s-au erijat ele însele în ”diriguitorii acestei ţări”. Scrisoarea lui Carol a stârnit în ţară un imens scandal unii politicieni români acuzându-l de înaltă trădare.

Independenţa

Carol nu a abdicat şi câţiva ani mai târziu, în 1877 avea să scrie cea mai importantă filă din istoria României moderne: cucerirea Independenţei de stat. Pe fondul izbucnirii războiului ruso-turc, liderii români au semnat un tratat cu Rusia, prin care li se permitea trupelor ţariste să traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la sud de Dunăre, ruşii obligându-se să respecte integritatea existentă aRomâniei. În ziua începerii războiului, 12 aprilie 1877, turcii au bombardat localităţile româneşti de la Dunăre. A urmat riposta armatei române, rafale de tun despre care Carol I spunea: „Asta-i muzica ce-mi place!”.

Pe 9 mai 1877, ministrul Mihail Kogălniceanu rostea în Parlament celebrul discurs prin care se proclama Independenţa României.
„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”.
La data de 10 mai, Independenţa a fost proclamată în Senat, iar declaraţia de Independenţă a fost promulgată de Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. A urmat Războiul de Independenţă, Carol I fiind cel care a condus armata română spre victorie. Vitejiile lui Carol din război au fost descrise de mari scriitori şi poeţi ai vremii. ”Domnitorul a plecat la tabără îndata ce s-a auzit ca ruşilor le merge rau cu războiul si că li s-a pus Osman Pasa de-a curmezisul în drum. La tabăra de la Calafat a plecat Domnul cam pe la inceputul lui iulie si a stat acolo vreo sase săptămâni. Nu s-a mai întors acasa, dupa căderea Plevnei, El a fost între oştenii sai şi a îndurat neajunsurile şi greutatile războiului douazeci şi şase de săptămani, fără întrerupere. Mai bine de jumatate de an a zăbovit pe câmpiile de lupta, bătut de ploi şi de vânturi, si primejduindu-şi viaţa pentru binele ţarii”, scria despre Carol I George Coşbuc.

După victoria din Războiul de Independenţă Carol devenit rege al României. Coroana de oţel pe care a purtat-o la încoronare a fost făcută din metalul obţinut de la unul din tunurile tuceşti capturate la Griviţa pe 30 august 1877. Un an mai târziu, regele Carol a reuşit să redea României Dobrogea. În 1913 a câştigat şi Cadrilaterul

Carol şi Elisabeta

Principesa Elisabeta de Wied, fiica lui Hermann, prinţ de Wied, s-a căsătorit în 1869 cu Karl von Hohenzollern- Carol I al României, devenind astfel prima reginã a României. Elisabeta avea 26 de ani la data căsătoriei cu Carol şi nu era considerată o frumuseţe. Se spune că vasta ei cultură şi aerul intelectual ar fi ţinut pretendenţii la distanţă şi aşa ar fi ajuns la fără soţ, la vârsta de 26 de ani.

Întâlnirea cu Carol I n-a fost dragoste la prima vedere. I-au unit aceleaşi principii şi Elisabeta a fost atrasă de misiunea cu care Carol urca pe tronul României.

„Atâta vreme cât era aici şi îmi vorbea despre măreţia misiunii sale şi despre greutăţile avute, totul mergea bine, mă molipsisem de entuziasmul lui şi eram pregătită să fac orice mi-ar fi cerut. Fiindcă datoria era pentru mine cel mai important lucru din lume şi mi se părea că niciodată nu primeam de lucru îndeajuns”, scria regina în memoriile sale despre căsătoria cu Carol.

Pe 8 septembrie 1870, la un an de la căsătorie, regina Elisabeta a adus pe lume o fetiţă pe care a botezat-o Maria. La patru ani, copilul Elisabetei a murit de scarlatină şi regina a trăit drama vieţii ei. În ciuda încercărilor, nu a mai putut avea copii. Faptul că nu a mai putut rămâne însărcinată a fost cea mai mare durere a reginei, care povestea: „Când mă gândesc că de şaptesprezece sau optsprezece ori am pierdut sarcinile, de multe ori nu mai îndrăzneam să vorbesc despre asta, ştiind deja că – deşi erau mereu semne şi mi-era rău, un rău de care, spre deosebire de alte femei, n-aveam dreptul să mă plâng, el fiind semnul sigur că pot spera – la mine iar nu va fi nimic!”.

Despre mariajul regelui cu regina Elisabeta s-a spus că ar fi fost o combinaţie nefericită între un bărbat rece şi calculat şi o regină visătoare.Elisabeta nu s-a implicat niciodată în treburile ţării. A fost totuşi la un pas să schimbe istoria încurajând relaţia dintre principele moştenitor al tronului Ferdinand şi domnişoara sa de onoare Elena Văcărescu. Elisabeta a fost cea care a încurajat şi a sprijinit relaţia celor doi, vâzând posibilă căsătoria lui Ferdinand cu Elena. Se spune chiar că cei doi s-au logodit sub privirile reginei, în biblioteca acesteia. Consiliul de miniştri şi regele Carol au pus însă capăt idilei celor doi amorezi, Elena Văcărescu fiind trimisă în exil.

”Şi în somn el poartă Coroana pe cap”

O personalitate rece, calculată, un militar sobru şi un om singuratic. Aşa este descris regele de soţia sa Elisabeta în memorii şi în evocările oamenilor politici ai vremii. Regele se comporta ca un militar german. Când saluta miniştrii le întindea doar un deget, iar privilegiaţii se bucurau de două degete drept salut.

Elisabeta spunea despre Carol I „Şi în somn el poartă Coroana pe cap” . Se spune că regele a avut toată viaţa o mare reticenţă faţă de oamenii politici români.

„Aveam impresia că suntem o companie militară. Atunci mi-am dat şi mai bine seama cum acest principe introdusese, în toate, formele militarismului german de care toată fiinţa lui era îmbibată” , spunea despre Carol I, I. Ghe Duca.

“În genere, mintea lui nu era frământată de chestii mari, ci de mici abilităţi, de calcule meschine de divizare a partidelor, de învrăjbire a oamenilor politici, din care el să poată profita, dominând şi pe unii şi pe alţii, mereu deasupra tuturora. Dar unde meschinăria lui se poate vedea şi mai bine este în nespusa lui vanitate. Ţinea la onoruri, la decoraţii mai mult ca la orice. Măgulindu-i vanitatea, obţineai multe de la el. Niciodată n-a fost mai fericit decât atunci când a primit bastonul de mareşal al armatei germane… Ai fi zis că n-a visat niciodată atâtea onoruri şi atâta splendoare. În contactul cu cei mari, regele României păstrase mentalitatea micului principe de Sigmaringen, care niciodată nu s-a putut ridica până la dispreţul ierarhiilor sau vanităţilor omeneşti.( I.G. Duca, Amintiri politice)
În ciuda firii sale reci şi calculate, Carol I şi-a iubit naţia şi supuşii. Urmaşului său, Ferdinand, i-a transmis dragostea de ţară şi respectul pentru români . „Aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”, spunea Carol I despre români.

Moştenirea lui Carol

La venirea lui Carol în ţară, România nu avea niciun kilometru de cale ferată. La moartea lui, exista o reţea de cale ferată de 3.800 de kilometri. Sub Carol au fost create Academia Română şi Banca Naţională a României. Tot Regele Carol I a creat moneda denumită leu.

De numele lui Carol se leagă construirea celui mai lung pod din Europa -podul de la Cernavoda care a purtat iniţial numele regelui. Portul Constanţa şi castelul Peleş intră tot în moştenirea regelui. Carol I a avut cea mai lungă domnie din istoria României 48 de ani.

Testamentul regelui

A murit la vârsta de 75 de ani, pe 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, fiind înmormântat la Curtea de Argeş. În testamentul său a cerut urmaşului Ferdinand să ducă mai departe crezul după care a condus România vreme de 48 de ani:

”Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:«Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine».
1895: A aparut, la Bucuresti, pana la 18 martie 1901, revista umoristica „Mos Teaca”, editata de Anton Bacalbasa.

1926: Polonia si Romania au format o alianta.

1942: Al doilea razboi mondial: In Polonia, la Auschwitz au ajuns primele prizoniere femei.

1945: S-a incheiat batalia de la Iwo Jima; pierderile japonezilor au fost de 22.000 de soldati, iar cele ale armatei SUA au fost de 4.500.

1953: Primul vaccin contra poliomielitei a fost pus la punct in Statele Unite de Dr. Jonas Salk.

1971: Pakistanul de Est si-a proclamat independenta, adoptand totodata numele de Bangladesh.

1987: A fost semnata, la Beijing, declaratia comuna chino-portugheza, prin care se stipula ca teritoriul Macao sa fie retrocedat Chinei cu incepere de la 20 dec. 1999; astazi insula este Regiunea Administrativa Macao.

2000: Vladimir Putin a fost ales presedintele Rusiei.

2003: China a recunoscut ca a disimulat epidemia de pneumonie atipica.

2007: Prima editie a Premiilor Gopo.

Distribuie: